Aldehida’s Blog

O viaţă-n care am fost- Rebelul fără rost

Viata de firma in Romania

Directorul. A fost ales pe baza unui criteriu sanatos. Ca nu are experienta în management sau nu întelege businessul sunt detalii nesemnificative. Toata lumea îl uraste, pentru ca nu stie sa se comporte cu oamenii. Angajeaza oameni la fel de nepriceputi ca el. Cumpara un server de 200 milioane, dar se zgârceste sa plateasca 50€ pentru cineva care sa îl puna pe picioare. Îsi cumpara o masina mare si o zgârie în parcarea firmei, parcare trasata tot de el pe principiul „lasa ba ca avem loc”. Îsi ia rolul foarte în serios, modifica bugetele departamentelor si muta oamenii de colo. . Îsi cumpara computer ultra-perfomant si refuza cererile de achizitii pentru harduri, tastatusi si mausi pentru com puterele angajatilor. Prefera sa plateasca 300€ rata la masina angajatului + benzina decât sa îi mareasca salariul cu 100 de lei. Dupa doi ani, când a învatat businessul bine, concediaza angajatii care au fost martori la chifelele sale si angajeaza juniori usor impresionabili. Considera ca e de datoria lui sa aiba o amanta, indiferent daca sotia e urâta sau frumoasa.
Echipa de vânzari. Se cred cei mai mari si mai tari din firma si la orice raspund cu „daca nu aducem noi comenzi, firma moare”. Cel putin jumatate din ei se vad mai inteligenti decât directorul si ar vrea sa îi ia locul, dar nu au curajul necesar sa îl conteste pe fata, asa ca se multumesc sa îl sape pe la berile cu colegii de suferinta. De multe ori nu stiu ce vând, încurca comenzile, trimit specificatiile aiurea si apoi dau vina pe helperi ca lucreaza prost si ca ei nu pot face vânzari în conditiile astea. Considera ca e de datoria lor sa plece din firma cu toate informatiile posibile, pentru ca, si aici citez, „sunt clientii mei”.
Contabilele. Sunt niste doamne nefutute de ani de zile. Si asta înseamna ca orice problema ai avea, ele sunt ocupate. La ce îti trebuie adeverinta? Ete na, trebuia sa vii sa ma deranjezi. Tu nu stii ca am treaba? Chiar daca au predat bilantul de 2 zile, ele oricum au foarte mult de munca, pentru ca solitaire nu se joaca singur. Odata trecute de 40, ori sunt foarte blazate si nervoase, ori se distreaza de rup barurile.
Fetele de la Marketing/PR. Au facut cel putin o facultate si au vise mari. Declara în orice împrejurare, chiar si neîntrebate, ca anii ’50 au fost cei mai grozavi dpdv al publicitatii si îsi doresc sa  lucreze într-o agentie de advertising, unde sa mute muntii cu ideile lor, de obicei crete. Fac front com un cu pizdutele de la vânzari si se plâng în grup când ies seara în oras pe diverse teme. Îsi sincronizeaza ciclul si au acasa un manelisto-cocalar sau un corporatist care nu le baga în seama, pentru ca e plictisit de sclifoselile lor. Vacante în strainatate si poza cu manelistul în background pe calculator si telefon, obligatoriu!
ITiul. Orice ar face, trebuie sa îti dea de înteles ca esti cel mai prost din firma. De aceea el are parola de administrator, pentru ca tu esti un netrebnic care nu stie nimic si nu merita sa se afle în prezenta lui. Când nu rupe banda firmei cu pornache, joaca un joc online sau se plânge pe forumuri de geeks ca este muncit ca un sclav. Abia asteapta sa îl întrebe directorul ce poate face sa opreasca scurgerea de informatii din firma ca sa poata instala radmin si sa se distreze.
Magazionerul. Este foarte plictisit si enervat de fiecare data când ai treaba cu el. Daca îndraznesti sa îi sugerezi sa se grabeasca, îti rabufneste în nas ca el e sef peste magazie si îti da ce vrea si daca are el chef. Tremura în fata directorilor si se da cocos în fata soferilor si a femeii de serviciu.
Soferii. Ei urasc pe toata lumea, în mod egal si din principiu. Scopul lor în viata e sa îsi ia telefoane si sa se plânga ca trebuie sa munceasca în fiecare zi. Au mereu lucruri mai importante de facut si serviciul îi cam încurca. Cel putin unul viseaza sa ajunga la vânzari sau sa conduca firma, pentru ca el stie ce e în neregula, si le împartaseste asta colegilor în timp ce stau la mici la munte pe benzina si pe masina firmei. Asteapta ca fata de la vânzari pe care o plimba atâta prin oras sa îl invite la ea într-o seara, pentru ca, nu-i asa, o serveste mereu si îsi rupe din timpul lui important pentru ea.
Femeia de serviciu. Ea e suparata ca trebuie sa faca curat si cafele. Nu întelege de ce trebuie tocmai ea sa dea cu matura sau cu mopul sau de ce trebuie ea sa stie când nu mai e hârtie la baie. Le uraste pe curvele de la vânzari si de la marketing, dar se da bine pe lânga ele pentru ca are o fata care are nevoie de serviciu.
Secretara. Scopul ei în viata e sa se aboneze cu mailul office@firma la siteurile de bancuri si de porcarele. Nu stie niciodata nimic. Nu are chef sa se duca la director în birou, nu are chef sa îi faca legatura cu furnizorul X. Viseaza sa ajunga la vânzari sau la marketing, pe care le considera joburi mai usoare decât ceea ce face ea, si când ajunge se poarta mizerabil cu secretara.

Helparii. Astia sunt urâti de toata lumea si toate se sparg în capul lor. Jumatate nu au chef de munca, restul o fac in dorul lelii, de teama sa nu fie concediati, pentru ca au rate si copii. Urasc soferii pentru ca stau toata ziua în masina în timp ce ei muncesc, pe curvele de la vânzari, pentru ca stau toata ziua pe scaun si au salariu mai mare, pe director ca nu angajeaza mai multi oameni, ca sa poata dormi si ei la serviciu câteva ore. Nu pleaca din firma decât dati afara si le e lene sa gâdeasca un pic.

Reclame

martie 17, 2013 Posted by | Cotidian | Lasă un comentariu

Frontiera noastra sau numai a politiei?

Azi am primit un raspuns direct catre cetatean la reticentele  UE versus sa ne dea noua pe mana frontierele Europei. Ca sa ajung la Husi, am luat un microbuz Bucuresti – Vaslui si am coborat la Crasna sa iau altul de Husi.

Asteptand al doilea microbuz pe un vant puternic si prin praful ridicat, am vazut  unul facand rondul de la Crasna si convins ca e ce astept am ridicat mana. La vreo 3 metri am vazut ca scria frumos pe el POLITIA DE FRONTIERA. Dar daca a oprit, am zis ca arat a caz umanitar in vantul ala si am alergat dupa el. S-a deschis portiera din dreapta si raspunsul la intrebarea mea de un drum la Husi, m-a dus intr-o stare intre ras si plans nebun : 50 lei (se practica luatul la ocazie si dai un 5-6 lei, microbuzul costand 7).

Am reusit sa ma stapanesc (dpdv al meu, ca pe dansii nu cred ca ii afecta) si am intrat in joc licitand la 10 lei. Dupa un raspuns de “protectie si siguranta” sunand ad litteram “ete …. “ unde punctele suna identic cu o localitate turistica https://cristimatei.wordpress.com/2009/03/08/vacanta-udrea/#jp-carousel-225  , masina a demarat ca la o interventie impotriva unor infractori ce doreau sa violeze spatial European.  Cand am ajuns la Husi cu transportul in comun, masina era parcata la Pensiunea Dobrina unde pesemne era in desfasurare o “ancheta”. Am si biletele de pe microbuze si numarul masinii. Dar ce conteaza?

husi

Comentarii? Zau ca nu am dar incep sa cred lumea intreaga si nu o haita de jefuitori.

P.S.  Si in SUA ajungem subiect funny .

http://www.thedailyshow.com/watch/tue-february-19-2013/horse-d-oeuvre

Din minutul 3.33 despre noi iar comentariul despre Ponta din minutul 4.05 e delicios.

martie 6, 2013 Posted by | Cotidian | Lasă un comentariu

Trenul personal din Ga(u)ra Obor

Este o cursa de adanca meditatie asupra emigrarii. Lasa stirile, lasa mall-urile , lasa si strazile asfaltate bine si da o tura cu personalul Bucuresti Obor –Fetesti (sau orice pana-n  Constanta). Asta pentru social. Pentru adrenalina poti sa lasi pana la misiunile de mentinere a pacii si sa incerci asta.

Am intrat in Gara Obor si primul aspect a fost de secolul asta si UE. Renovat, curatel, peste tot automate sa-ti iei tot ce vrei. 3 case, 2 deschise, oameni putini la rand si s-a nascut speranta unei calatorii linistite.

La casa au aparut primele semne de intrebare. La prima solicitare de un bilet clasa a I-a, casiera a zambit nostalgic si a zis ca ar mai exista vreo 3 vagoane in tot triajul dar nu a mai umblat nimeni la ele deci nu am norocul sa fie vreunul atasat trenului meu. Privind biletul tiparit ca-n lumea buna, cu toate datele pe el, reclame, scheme (lipseau presiunea atmosferica si cotele BNR), m-am oprit asupra orei de sosire si am intrebat de exactitatea ei, cu un gand japonez in cap. Acum a ras , alaturi de casiera, toata coada… O voce de batranica s-a auzit in fundal cu “Las sa ajungem noi cu bine si sanatosi , maica”.

Pe peron era plin de crasme care erau pline de consumatori. Peronul  era totusi gol si am nascut credul ideea ca iesise tot Pantelimonul sa bea o bere privind cum pleaca trenul meu. Am auzit anuntul sa ferim linia intai ca trage trenul si nimeni nu s-a miscat. Nici unul beat mort care l-au miscat niste impiegati CFR cu aspectul ca intra in atributiile lor si apare des. Deci, a parcat trenul si o mana de oameni, priviti cu indiferenta din crasme, am inceput sa urcam. Sus , a inceput aventura, a multor navetisti , de zi cu zi.

In fiecare usa de compartiment statea infipt un individ de statura, culoare si aspect de se crea reflex imaginea unui culoar de Jilava , Rahova sau orice alta puscarie, unde au deschis usile la celule si l-au scos pe cel mai condamnat  sa zambeasca in prag. Logic, raspunsul era “ocupat” peste tot. Prima oara zisa cu ton de “du-te, ba”, a doua oara , cu acelasi ton dar si in timp de efectuare a propriei manechiuri cu un cutitas model baioneta primul razboi mondial (deci avem si noi ceva japonez in trenuri).  Unul din ei a deschis gura (si atunci a rasarit soarele si in compartiment) sa zica nu, dar s-a oprit, a trimis un scan peste mine oprindu-se pe laptop si a intors imediat gura in da. Ingerul meu pazitor insa, mi-a dat un sut in fund de am ajuns trei compartimente mai incolo.

Finalul e, ca am reusit sa ma inghesui intr-un compartiment cu inca X (unde X tinde spre peste geam), aproape tinand tandru in brate o batranica ce avusese candva si 60 dar kilograme.  Erau aici, dupa miros, toate categoriile sociale dar predominand crescatorii de animale. Si a inceput un joc de menuet modern in care fiecare incerca sa nu calce pe picioarele altuia dar sa puna bagajele pe rafturile din compartimente. La atatea brate sus, intr-un avion si de prin anii ’60, de mult ar fi cazut mastile de oxigen … La final ne-am asezat toti mai ales , spre bucuria mea, mirosul deoarece resursele de oxigen din batista, pulover sau captuseala gentii , erau pe sfarsite. Fiecare a scos cate ceva sa treaca timpul: eu o carte, altul un ziar, restul pungi de seminte.

Imensitatea actiunii am realizat-o cand s-a anuntat plecarea trenului. Din toate crasmele a inceput  o navala de nu a reusit-o Sergiu Nicolaescu cand filma vreun asalt de reduta. Nu erau turci in vagoane dar totusi se dadeau lupte majore la usi.

Cand a aparut “nasul” toti am dus mana la buzunare dar doar eu am scos bilet. Asa am aflat si pretul corect, ca la concurs. Nasul ii zicea pretul din linia intai, dupa ce trecuse de vagoanele model Rahova si Jilava , mai din spate. Omul era jenat, cu o mana plina de bacnote de un leu cu care abia mai reusea sa caute compostorul sa faca si el pe CFR-istul cu mine. Spre surprinderea mea, compostorul nu era ruginit…

Tot drumul a fost un concert de manele sustinul de mai multi “artisti” si de toate telefoanele mobile si un studiul despre viata de zi cu zi a romanului , urlat in telefoane pentru a acoperii celelalte urlete (sesizati si nuanta de competie ). De la Dragonul Rosu, am constat ca nu necesita sa faci cumparaturi daca te grabesti, poti lua orice din tren si chiar la preturi mai bune.

De la Fundulea au inceput pariurile pe ora de sosire . Cei din aceleasi localitati, pariau si stateau in calcule si prognoze intreband in fiecare statie, pe cei ce se suiau, cu cat a ajuns trenul intarziere. Despre intarzierea pe tot anul a trenurilor din Japonia, o depasisem la 100 de metri de la plecare din Obor, la prima bariera .

La Lehliu, unde am coborat , avea o intarziere de 30 minute , adica un +50%. Aia de Constanta ma intreb, si acum cand scriu, daca au ajuns acasa.

Senzatia cand cobori este intai sa respiri din nou normal, dupa care chiar iti vine sa saruti pamantul stramosesc si sa-i urasti pe cei ce au adus civilizatia, trenul si mai ales trenul personal.

martie 2, 2013 Posted by | Cotidian | Lasă un comentariu

Shengen sau leii lu’ Camataru?

Ieri , tastand telecomanda ca si cum ma jucam pe un Play Station am constientizat ca traim o drama nationala. Animalele lui Nutu Camataru (am inteles ca acesta e un nume de respect pentru studiile avansate in domeniul de munca) sunt in pericol. Pe toate posturile , toata mass media este in alerta maxima. Am plans cu totii ascultand cum au crescut de mici, au fatat in acele custi , au mancat numai hrana mioritica, cal sau creditor si, daca nu interveneau relele autoritati (in modul lor clasic- autosesizat, deoarece a gasi ele ceva inaintea presei e scos din fisa postului de mult), aceste vietati ar fi egalat si depasit etnogeneza poporului roman.

Am dat cu o oarecare emotie si pe Trinitas, sperand ca s-a gasit vreun popa care sa vrea sa crestinizeze bietele animale inainte de exodul ce le asteapta. Toata seara am trait emotia viitorului acestor animale, intrerup brutal cu unele stiri despre inundatii, alunecari de teren, romani ramasi fara casa si alte nimicuri. Chiar parca a fost si un scurt discurs al presedintelui…

Dar bine ca imediat se revenea la aceasta problema nationala care ne apasa si suradeam cand vedeam video-clipuri ale unor manele de suflet in care apareau fapturile astea in fundal. Ma gandeam ca daca tot nu avem sigla pe steag poate incercam ceva… Si asa am suporta si steagul secuiesc langa.

Pe bune, am regretat ca nu am un amic african, d’ala de se duce la munca uneori alergat de animale d’astea , sa stea langa mine si sa comenteze atmosfera nationala a unui stat UE fata de 4 lei si 2 ursi ai unui interlop 

februarie 27, 2013 Posted by | Cotidian | Lasă un comentariu

Dragobetele updatat

Am cautat pe Wikipedia definitia Dragobetelui , am suprapus-o peste stirile de ora 17.00 in medie…

Pe Wikipedia suna asa: Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară.[9] Dacă se găseau și fragiinfloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele: „Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparți”.[10] Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții. La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele!.[6] Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.[8]„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce.

Ce mi-a iesit mie cu aproximatie :

Imbracati ultimul ragnet, fetele si flacaii se intalneau in statia de taxi si plecau sa caute prin baruri si cluburi flori de cannabis. Daca se intalneau si taximetristi cu bani acestia erau adunati in buchete si se puneau ulterior in portbagajul fetelor, timp in care se rosteau cuvintele: Sa moara dusmanii mei/ Ca am faima la femei…/Am Jeepane si`am parai/Imi iau costume din Dubai. Prin cartierele din oras se aprindeau masini ,iar in jurul lor stateau si beau fetele si baietii. La ora diminetii, fetele se intorceau acasa alergand, obicei numit zburatorit, urmarite de cate un echipaj de politie caruia ii cazuse “draga”. Daca echipajul era iute de picior si o ajungea iar fata il placea , ii saruta masina cu mainile pe capote, in vazut tuturor. De aici vine expresia “Incredere si siguranta”. Sarutul acesta semnifica logodna cu vreun penitenciar pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa apararea în fața comunității. Unii tineri, în Ziua de Dragobete, își crestau tot ce prindeau în formă de cruce, după care își suprapuneau corpurile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori sub cruce.

februarie 26, 2013 Posted by | Cotidian | Lasă un comentariu

A batea nevasta legal…

Există un stereotip, că moldovenii şi-ar bate nevestele aiurea (stereotip la care contribuie şi mass-media, prin răspândirea inconştientă a ştirilor despre aşa-numita violenţă conjugală). De fapt, moldovenii îşi bat nevestele pentru că legea le permite acest lucru. Legea lor, cu denumirea oficială „Carte romînească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte giudeaţe cu zisa şi cu toată cheltuiala lui Vasile Voivodul şi domnul Ţării Moldovei” din anul 1646.
                La glava 23, pravila lui Vasile Lupu zice negru pe alb: „Poate să îndirepteze şi să cearte bărbatul pre muiare-ş şi încă să o bată când va fi cu vină, după deală ce va fi făcut şi atunce cu măsură, să nu o prea treacă, cu blîndeaţe, iară nu cu vrăjmăşie”. Deci, moldoveanul îşi poate bate nevasta, dar nu cu vrăjmăşie. Bine, mă veţi întreba, dar cum este bătaia cu vrăjmăşie? Tot legea ne lămureşte: „Fără de măsură şi cum nu să cade şi cu vrăjmăşie să cheamă bătaia cînd să face cu toiagul şi mai vîrtos când să va svărîma lemnul sau să facă cu acesta rane să margă sânge sau cînd o va lovi cu lemnul în obraz sau în cap”. Deci, bătaia cu vrăjmăşie este de fapt bătaia cu toiagul, pe care nu ai voie să îl rupi pe spinarea nevestei. De asemenea, nu e voie să dai la cap şi la faţă (am discutat problema cu un moldovean contemporan, care mi-a explicat că în zona Bucovinei datul la faţă este considerat o mare prostie, citez: „este ca şi cum ţi-ai zgâria singur maşina!”). Legiuitorul a vrut să aibă o precizie maximă şi, de aceea, a adăugat: „De-ş va bate neştine muiarea cu pumnul sau cu palma nu să cheamă că iaste cu vrăjmăşie asupra ei, de o are bate cît de mult şi cît de des”. Deci, cu pumnul sau cu palma poţi să dai oricât de mult şi de des!
                Eu cred că violenţa conjugală ar dispărea peste noapte în judeţul Vaslui dacă li s-ar comunica oficial că legea din 1646 nu mai este valabilă!

februarie 5, 2013 Posted by | Cotidian | Un comentariu

Trenul vietii

Un lung tren ne pare viața.
Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit și când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.
Iar durerile sunt stații
Lungi, de nu se mai sfârșesc
Și în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo țintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe și dureri,
Noi trăim hrăniti de visuri
Și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă.
Câți în drum n-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist și frânt, sau istovit.
Vine-odata însă vremea,
Să ne coborâm și noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEȘNICIEI:
Am trait și n-am știut!

Poezia  este scrisă la intrarea în biserica de la Sădinca din jud. Sibiu, loc unde s-au pus bazele unei mici mânăstiri.

ianuarie 13, 2013 Posted by | Cotidian | Lasă un comentariu

Epistola de la un roman stabilit in SUA

De dor și de fițe mi-a venit ideea să tai porc de Crăciun, cum se făcea pe timpuri la mine la țară. Bine, ai mei nu îl tăiau de Crăciun, ci înainte de Sfântul Andrei, noi nemaiavînd răbdare și nici prea multe prin cămară să-l putem păsui pînă la Ignat.
După ce mi-am ascuțit cuțitele pe gresia de la baie și am procurat doi baloți de paie, decorativi, uitați de un vecin în fața casei încă de la Halloween, m-am pus să caut porc. Prima dată am dat anunț pe internet că doresc să achiziționez, pentru sacrificare, animal de talie medie, pînă în 150 de kilograme, dar nu mi-a răspuns nimeni, în afară de un sonat care mi-a zis că-i plac ideile mele și, dacă vreau, putem să sacrificăm împreună, mai mulți! Eu cred că toți nebunii au fugit din lume și s-au ascuns pe internet!
Dar divaghez! Cînd mi-am întrebat colegii la serviciu dacă știu pe undeva un porc viu, au devenit foarte curioși că ce vreau să fac cu el, că e mare de pet, că face mizerie multă. Cînd le-am spus că vreau să-l tai, au făcut ochii cît cepele și m-au luat la rost că de ce. Ca să-l mănînc, de-aia, le-am răspuns, moment în care și ultimele rămășițe de simpatie, toleranță și înțelegere pe care le aveau pentru mine au dispărut. Cum să omori un animal și să-l manînci, așa, ca un barbar?
Eh, cînd am văzut eu că ăștia sunt gata să sune la PETA, am început să le descriu în amănunt operațiunile specifice, insistînd pe secționarea carotidei și colectarea sîngelui într-un lighean, de preferință cu smalțul sărit, ca la mama acasă, în vederea preparării sîngeretelui și mai ales a borîndăului. N-am știut eu cum se zice în engleză la borîndău, la fel cum nu știu nici în românește, dar le-am explicat că e un fel de mămăligă din făină de porumb cu sînge în loc de apă. Cred că vreo trei, mai simțitori, așa, au dispărut spre baie, iar restul, că acum deja se strînsese tot compartimentul în jurul meu, să mă asculte, mă priveau cînd cu milă, cînd cu dezgust. Apoi, zic, pîrlim șoriciul cu paie, sau la butelie, dacă stăm la bloc, și tăiem urechile animalului, pe care le consumăm pe loc, cu puțină sare. Mai trimisei vreo doi la baie , dar i-am dat înainte, fiind conștient că un alt moment în care să mă asculte oamenii cu atîta atenție nu o să mai prind, poate, niciodată. După ce epilăm animalul cu flacăra, continui eu, îl despicăm cu securea sau toporul, ce ne vine la mînă, și scoatem organele, pe care le fierbem împreună cu capul, în vederea preparării caltaboșului. Știți, bănuiesc – le-am zis eu degajat –, că pentru caltaboș se folosește intestinul gros, spălat facultativ și opărit în apă cu ceapă, pentru mascarea miasmelor naturale.
S-a plecat cu grupul după fraza asta, și am mai rămas cu vreo trei, cei mai tari de înger și de stomac, cred, de fapt doi, că unul dintre ei era un coreean care nu pricepe engleză și stă toată ziua cu căștile pe urechi, dar se alătură oricărui grup și dă din cap aprobator la orice discuție. Cu restul cărnii, am zis eu mai departe, facem cîrnați, grătare și sarmale, iar dacă răposatul a fost gras, putem să frigem și o oală de jumări, așa, de poftă, care să mai taie din tăria băuturii. Eu zic că au scăpat ieftin totuși, pentru că dacă m-aș fi apucat să le povestesc cum se fac hot dogii și parizerul pe care le înfulecă ei la lunch, băgam toată firma-n spital. Traiasca globalizarea!

februarie 7, 2012 Posted by | Cotidian | Un comentariu

Povestea Uniunii Europene

A fost odata un taran sarac, dar cinstit, ca de aia era si sarac. El putea fi deopotriva roman, bulgar, ungur, ceh, slovac, polonez,croat ori sarb, ori albanez, ucrainean, rus, moldovean, ori turc, sau orice alta natie, importante fiind – in acest caz – saracia si cinstea. De altfel, in diverse variante, povestea circulă si in folclorul nou al amintitelor popoare.

In satul lui, uitat de lume, se auzise ca undeva, departe, peste mari si ţări s-ar afla o cucoana înstărita, cu darnicie fara seaman, care s-ar fi numit Uniunea Europeana. Si zvonul nu era numai zvon, caci vazuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, falindu-se cu darurile Cucoanei.
Intr-o buna zi si-a pus traista in bat si a plecat la drum. Ajuns la Palatul Cucoanei celeia mari, a batut la poarta si i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit sa şada şi, fiindca era peste masura de ostenit, l-a imbiat cu Coca-Cola si guma de mestecat. Taranul de-abia s-a atins de ele si si-a spus necazul:
– Marita Doamna Uniune, am auzit ca faci daruri celor nevoiasi. Eu am acasa pamant bun, ape limpezi, am si paduri. Iarna pe la noi insa-i cam lunga, tine aproape sase-sapte luni pe an. Ca sa lucrez bine pamantul as avea nevoie de o pereche de incaltari noi. Sunt descult si mi-e frig, doar atât iti cer.

Doamna Uniune Europeana l-a masurat din cap pana in picioare si a ramas cu privirea pironita la degetele acestuia, vinetii, infrigurate, batatorite si prafuite de drum.
Apoi a glasuit:
– Omule, esti descult si eu te inteleg… Dar, tot ce-ti pot oferi este o bască. Una noua si de calitate europeana – Armani.Tine de frig, de ploaie.”
Daca a vazut asa, omul a luat basca, a oftat dezamagit, a multumit si a facut calea-ntoarsa spunandu-si:
– Totuşi e doamnă bună.Putea să nu-mi dea nimic.

A trecut iarna si din gerurile sale cumplite, omul a iesit cu un deget degerat. Apoi, la sfarsitul verii, istovit de munca pamantului, a plecat iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni,
spunându-i păsul cel vechi:
– Coana Mare, sunt desculţ, o pereche de incaltari mi-ar prinde tare bine.
Doamna l-a privit iar cu intelegere si caldura, l-a ospatat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască noua-nouţă, de firmă.
– Daca-i degeaba, merită s-o ia, isi spune la intoarcere ţăranul cel sarac si cinstit.

A mai trecut o iarna grea, cu chiu cu vai si, in afara altui deget de la picior, numai unul, degerat si amputat, omul n-a avut de suferit. A urmat primavara, vara şi pe când frunzele s-au ingalbenit, taranul si-a amintit iar de Doamna cea darnica pornind iar spre ea sa-si incerce norocul. Dinaintea acesteia si-a baut cu pofta paharul de Coca-Cola, ba a mai si cerut unul, caci incepuse sa-i placa, dar de intors s-a intors tot cu o basca.
Totusi, nu s-a dat batut.
An dupa an a strabatut calea plin de speranta, primind cu politete stiutul dar.
Pana intr-o iarna, cand zapezile si gerurile au fost mai amarnice ca niciodata. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat si la spital a trebuit sa i le amputeze, spre a-i salva viata.
Purtat pe brate de vecini, omul a batut la poarta Doamnei Uniune care, iute, si-a dat seama de trebuinte, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou si stralucitor, având
mai multe viteze si telecomanda.

Omul a multumit si, intorcandu-se in satul său cu masinaria cea aratoasa, a stârnit mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: intr-o noapte fu călcat de hoti. Acestia nu gasira mare lucru, dar plecara acasa cu saci intregi de basti. In prag de iarna, taranul s-a pomenit astfel fara nici o basca.
Hotii, oameni cu frica de Dumnezeu, ii lasasera, totusi, caruciorul.

Asa ca, asezat comod in caruciorul sau silentios,cu mai multe viteze, a pornit iar la drum si s-a infatisat Doamnei Uniuni si i-a spus:
– Marita Doamna, m-au calcat hotii si acum, la caderea zapezii, sunt cu capul descoperit.Fii buna si da-mi o basca, fiindca stiu ca ai si poti.
Doamna l-a masurat din cap pana la brâu, acolo unde incepea caruciorul, si ganditoare i-a spus:
– Bade draga, eu te inteleg. Dar, tot ce-ti pot darui acum este o pereche de încălţări. Apropo, asa cum te vad, cred ca nu poti munci.
Nu-mi vinzi mie pământul dumitale?
Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună basca.

Aceasta poveste, ca orice poveste din popor, are autor necunoscut,beat la ora asta, undeva prin Moldova…

ianuarie 31, 2012 Posted by | Cotidian | 3 comentarii

Manipularea cea de toate zilele…

Un lingvist nord american, Noam Chomsky, a concretizat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, cele zece manipulări generale pe care se bazează democraţia occidentală. El le numeşte strategii ale diversiunii, concepute pentru a confuziona şi deturna atenţia mulţimilor americane de la manevrele claselor politice şi finanicare, dar sunt, de fapt, diversiuni cu aplicaţie mondială. Procedura de bază e preluată de la prestidigitatori, care îşi fac treaba canalizând atenţia publicului în direcţii false. Iată cele zece reţete:
1. Să distragi permanent aten­ţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte mi­no­re, dar cu mare impact emo­ţio­nal. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate.
2. Să creezi probleme grave, care angajează masiv opinia pu­blică şi tot tu să vii cu soluţii. Un exemplu: să favorizezi violenţa urbană şi apoi să vii tot tu cu gu­ver­narea providenţială care sal­vea­ză naţiunea în temeiul legilor re­presive cerute de popor, cu pre­ţul limitării libertăţilor democratice.
3. Să aplici treptat toate mă­su­rile dure. Ceea ce ar duce la miş­cări populare, dacă se aplică într-un singur pachet şi dintr-odată, de­vine suportabil, dacă e livrat în porţii anuale, conform unui program anunţat.
4. Să obţii acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi amânat.
5. Să te adresezi mulţimilor ca şi cum toţi oamenii au o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepţi mulţimile spre o gândire infantilă care nu face relaţia dintre cauze şi efecte.
6. Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune. Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor demanevrat.
7. Să ţii poporul în ignoranţă şi în satisfacţii ieftine, dar multe. Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ide­al de a tâmpi lumea şi a o controla.
8. Să încurajezi financiar me­dia, aceea care îndobitoceşte pu­bli­­cul şi-l ţine legat de emisiuni şi se­ria­le vulgare ce trag inteligenţa în jos.
9. Să stimulezi simţământul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Omul care nu mai are îndemnul să se revolte, devine turmă şi e uşor de controlat.
10. Să apelezi la toate cuceri­rile ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp să le discreditezi prin media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare.

noiembrie 26, 2011 Posted by | Cotidian | Lasă un comentariu