Epistola de la un roman stabilit in SUA

De dor și de fițe mi-a venit ideea să tai porc de Crăciun, cum se făcea pe timpuri la mine la țară. Bine, ai mei nu îl tăiau de Crăciun, ci înainte de Sfântul Andrei, noi nemaiavînd răbdare și nici prea multe prin cămară să-l putem păsui pînă la Ignat.
După ce mi-am ascuțit cuțitele pe gresia de la baie și am procurat doi baloți de paie, decorativi, uitați de un vecin în fața casei încă de la Halloween, m-am pus să caut porc. Prima dată am dat anunț pe internet că doresc să achiziționez, pentru sacrificare, animal de talie medie, pînă în 150 de kilograme, dar nu mi-a răspuns nimeni, în afară de un sonat care mi-a zis că-i plac ideile mele și, dacă vreau, putem să sacrificăm împreună, mai mulți! Eu cred că toți nebunii au fugit din lume și s-au ascuns pe internet!
Dar divaghez! Cînd mi-am întrebat colegii la serviciu dacă știu pe undeva un porc viu, au devenit foarte curioși că ce vreau să fac cu el, că e mare de pet, că face mizerie multă. Cînd le-am spus că vreau să-l tai, au făcut ochii cît cepele și m-au luat la rost că de ce. Ca să-l mănînc, de-aia, le-am răspuns, moment în care și ultimele rămășițe de simpatie, toleranță și înțelegere pe care le aveau pentru mine au dispărut. Cum să omori un animal și să-l manînci, așa, ca un barbar?
Eh, cînd am văzut eu că ăștia sunt gata să sune la PETA, am început să le descriu în amănunt operațiunile specifice, insistînd pe secționarea carotidei și colectarea sîngelui într-un lighean, de preferință cu smalțul sărit, ca la mama acasă, în vederea preparării sîngeretelui și mai ales a borîndăului. N-am știut eu cum se zice în engleză la borîndău, la fel cum nu știu nici în românește, dar le-am explicat că e un fel de mămăligă din făină de porumb cu sînge în loc de apă. Cred că vreo trei, mai simțitori, așa, au dispărut spre baie, iar restul, că acum deja se strînsese tot compartimentul în jurul meu, să mă asculte, mă priveau cînd cu milă, cînd cu dezgust. Apoi, zic, pîrlim șoriciul cu paie, sau la butelie, dacă stăm la bloc, și tăiem urechile animalului, pe care le consumăm pe loc, cu puțină sare. Mai trimisei vreo doi la baie , dar i-am dat înainte, fiind conștient că un alt moment în care să mă asculte oamenii cu atîta atenție nu o să mai prind, poate, niciodată. După ce epilăm animalul cu flacăra, continui eu, îl despicăm cu securea sau toporul, ce ne vine la mînă, și scoatem organele, pe care le fierbem împreună cu capul, în vederea preparării caltaboșului. Știți, bănuiesc – le-am zis eu degajat –, că pentru caltaboș se folosește intestinul gros, spălat facultativ și opărit în apă cu ceapă, pentru mascarea miasmelor naturale.
S-a plecat cu grupul după fraza asta, și am mai rămas cu vreo trei, cei mai tari de înger și de stomac, cred, de fapt doi, că unul dintre ei era un coreean care nu pricepe engleză și stă toată ziua cu căștile pe urechi, dar se alătură oricărui grup și dă din cap aprobator la orice discuție. Cu restul cărnii, am zis eu mai departe, facem cîrnați, grătare și sarmale, iar dacă răposatul a fost gras, putem să frigem și o oală de jumări, așa, de poftă, care să mai taie din tăria băuturii. Eu zic că au scăpat ieftin totuși, pentru că dacă m-aș fi apucat să le povestesc cum se fac hot dogii și parizerul pe care le înfulecă ei la lunch, băgam toată firma-n spital. Traiasca globalizarea!

Povestea Uniunii Europene

A fost odata un taran sarac, dar cinstit, ca de aia era si sarac. El putea fi deopotriva roman, bulgar, ungur, ceh, slovac, polonez,croat ori sarb, ori albanez, ucrainean, rus, moldovean, ori turc, sau orice alta natie, importante fiind – in acest caz – saracia si cinstea. De altfel, in diverse variante, povestea circulă si in folclorul nou al amintitelor popoare.

In satul lui, uitat de lume, se auzise ca undeva, departe, peste mari si ţări s-ar afla o cucoana înstărita, cu darnicie fara seaman, care s-ar fi numit Uniunea Europeana. Si zvonul nu era numai zvon, caci vazuse omul prin vecini, ba pe unul, ba pe altul, falindu-se cu darurile Cucoanei.
Intr-o buna zi si-a pus traista in bat si a plecat la drum. Ajuns la Palatul Cucoanei celeia mari, a batut la poarta si i s-a deschis. Doamna cea mare l-a primit, l-a poftit sa şada şi, fiindca era peste masura de ostenit, l-a imbiat cu Coca-Cola si guma de mestecat. Taranul de-abia s-a atins de ele si si-a spus necazul:
- Marita Doamna Uniune, am auzit ca faci daruri celor nevoiasi. Eu am acasa pamant bun, ape limpezi, am si paduri. Iarna pe la noi insa-i cam lunga, tine aproape sase-sapte luni pe an. Ca sa lucrez bine pamantul as avea nevoie de o pereche de incaltari noi. Sunt descult si mi-e frig, doar atât iti cer.

Doamna Uniune Europeana l-a masurat din cap pana in picioare si a ramas cu privirea pironita la degetele acestuia, vinetii, infrigurate, batatorite si prafuite de drum.
Apoi a glasuit:
– Omule, esti descult si eu te inteleg… Dar, tot ce-ti pot oferi este o bască. Una noua si de calitate europeana – Armani.Tine de frig, de ploaie.”
Daca a vazut asa, omul a luat basca, a oftat dezamagit, a multumit si a facut calea-ntoarsa spunandu-si:
- Totuşi e doamnă bună.Putea să nu-mi dea nimic.

A trecut iarna si din gerurile sale cumplite, omul a iesit cu un deget degerat. Apoi, la sfarsitul verii, istovit de munca pamantului, a plecat iar pe lungul drum al Doamnei Uniuni,
spunându-i păsul cel vechi:
– Coana Mare, sunt desculţ, o pereche de incaltari mi-ar prinde tare bine.
Doamna l-a privit iar cu intelegere si caldura, l-a ospatat cu Coca-Cola, oferindu-i iar o bască noua-nouţă, de firmă.
– Daca-i degeaba, merită s-o ia, isi spune la intoarcere ţăranul cel sarac si cinstit.

A mai trecut o iarna grea, cu chiu cu vai si, in afara altui deget de la picior, numai unul, degerat si amputat, omul n-a avut de suferit. A urmat primavara, vara şi pe când frunzele s-au ingalbenit, taranul si-a amintit iar de Doamna cea darnica pornind iar spre ea sa-si incerce norocul. Dinaintea acesteia si-a baut cu pofta paharul de Coca-Cola, ba a mai si cerut unul, caci incepuse sa-i placa, dar de intors s-a intors tot cu o basca.
Totusi, nu s-a dat batut.
An dupa an a strabatut calea plin de speranta, primind cu politete stiutul dar.
Pana intr-o iarna, cand zapezile si gerurile au fost mai amarnice ca niciodata. Prins cu treburile, picioarele i-au degerat si la spital a trebuit sa i le amputeze, spre a-i salva viata.
Purtat pe brate de vecini, omul a batut la poarta Doamnei Uniune care, iute, si-a dat seama de trebuinte, făcându-i cadou un cărucior de invalid, cu rotile, nou si stralucitor, având
mai multe viteze si telecomanda.

Omul a multumit si, intorcandu-se in satul său cu masinaria cea aratoasa, a stârnit mari invidii. De aici i s-a tras un necaz: intr-o noapte fu călcat de hoti. Acestia nu gasira mare lucru, dar plecara acasa cu saci intregi de basti. In prag de iarna, taranul s-a pomenit astfel fara nici o basca.
Hotii, oameni cu frica de Dumnezeu, ii lasasera, totusi, caruciorul.

Asa ca, asezat comod in caruciorul sau silentios,cu mai multe viteze, a pornit iar la drum si s-a infatisat Doamnei Uniuni si i-a spus:
- Marita Doamna, m-au calcat hotii si acum, la caderea zapezii, sunt cu capul descoperit.Fii buna si da-mi o basca, fiindca stiu ca ai si poti.
Doamna l-a masurat din cap pana la brâu, acolo unde incepea caruciorul, si ganditoare i-a spus:
- Bade draga, eu te inteleg. Dar, tot ce-ti pot darui acum este o pereche de încălţări. Apropo, asa cum te vad, cred ca nu poti munci.
Nu-mi vinzi mie pământul dumitale?
Cu banii primiţi ai putea să-ţi cumperi cea mai bună basca.

Aceasta poveste, ca orice poveste din popor, are autor necunoscut,beat la ora asta, undeva prin Moldova…

Manipularea cea de toate zilele…

Un lingvist nord american, Noam Chomsky, a concretizat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, cele zece manipulări generale pe care se bazează democraţia occidentală. El le numeşte strategii ale diversiunii, concepute pentru a confuziona şi deturna atenţia mulţimilor americane de la manevrele claselor politice şi finanicare, dar sunt, de fapt, diversiuni cu aplicaţie mondială. Procedura de bază e preluată de la prestidigitatori, care îşi fac treaba canalizând atenţia publicului în direcţii false. Iată cele zece reţete:
1. Să distragi permanent aten­ţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte mi­no­re, dar cu mare impact emo­ţio­nal. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate.
2. Să creezi probleme grave, care angajează masiv opinia pu­blică şi tot tu să vii cu soluţii. Un exemplu: să favorizezi violenţa urbană şi apoi să vii tot tu cu gu­ver­narea providenţială care sal­vea­ză naţiunea în temeiul legilor re­presive cerute de popor, cu pre­ţul limitării libertăţilor democratice.
3. Să aplici treptat toate mă­su­rile dure. Ceea ce ar duce la miş­cări populare, dacă se aplică într-un singur pachet şi dintr-odată, de­vine suportabil, dacă e livrat în porţii anuale, conform unui program anunţat.
4. Să obţii acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi amânat.
5. Să te adresezi mulţimilor ca şi cum toţi oamenii au o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepţi mulţimile spre o gândire infantilă care nu face relaţia dintre cauze şi efecte.
6. Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune. Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor demanevrat.
7. Să ţii poporul în ignoranţă şi în satisfacţii ieftine, dar multe. Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ide­al de a tâmpi lumea şi a o controla.
8. Să încurajezi financiar me­dia, aceea care îndobitoceşte pu­bli­­cul şi-l ţine legat de emisiuni şi se­ria­le vulgare ce trag inteligenţa în jos.
9. Să stimulezi simţământul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Omul care nu mai are îndemnul să se revolte, devine turmă şi e uşor de controlat.
10. Să apelezi la toate cuceri­rile ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp să le discreditezi prin media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare.

Cu timpul …

Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa
diferenta subtila intre a sustine o mana si a inlantui un suflet
si invata ca amorul nu inseamna a te culca cu cineva
si ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta,
si asa, omul incepe sa invete…
ca saruturile nu sunt contracte si cadourile nu sunt promisiuni,
si asa omul incepe sa-si accepte caderile cu capul sus
si cu ochii larg deschisi,
si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in “astazi” si “acum”,
pentru ca terenul lui “maine” este prea nesigur pentru a face planuri …
si viitorul are mai mereu o multime de variante
care se opresc, insa, la jumatate drumului.

Si dupa un timp, omul invata ca, daca e prea multa,
pana si caldura cea datatoare de viata a soarelui arde si calcineaza.
Astfel incat incepe sa-si planteze propria gradina
si-si impodobeste propriul suflet,
in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori.
Si invata ca, intr-adevar, poate suporta. Ca intr-adevar are forta.
Ca intr-adevar este valoros,
si omul invata si invata … si cu fiecare zi, invata.

Cu timpul, inveti ca a sta alaturi de cineva
pentru ca iti ofera un viitor bun,
inseamna ca, mai devreme sau mai tarziu, vei vrea sa te intorci la trecut.
Cu timpul, intelegi ca
doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale,
fara a pretinde sa te schimbe,
iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti.

Cu timpul, iti dai seama ca, daca esti alaturi de aceasta persoana
doar pentru a-ti intovarasi singuratatea,
in mod inexorabil, vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.
Cu timpul, ajungi sa intelegi ca adevaratii prieteni sunt numarati,
si ca cel care nu lupta pentru ei,
mai devreme sau mai tarziu,
se va vedea inconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul, inveti ca vorbele spuse intr-un moment de manie,
pot continua tot restul vietii sa-i faca rau celui ranit.

Cu timpul, inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar ca a ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.

Cu timpul, intelegi ca daca ai ranit grav un prieten,
e foarte probabil ca niciodata
prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.

Cu timpul, iti dai seama ca, desi poti fi fericit cu prietenii tai,
intr-o buna zi, vei plange dupa cei pe care i-ai lasat sa plece.
Cu timpul, iti dai seama ca
fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta,
nu se va mai repeta niciodata.

Cu timpul, iti dai seama ca
cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana,
mai devreme sau mai tarziu,
va suferi aceleasi umilinte si dispret,
dar multiplicate, ridicate la patrat.

Cu timpul, inveti ca, grabind sau fortand lucrurile sa se petreaca,
asta va determina ca, in final, ele un vor mai fi asa cum sperai.

Cu timpul, iti dai seama ca, in realitate, cel mai bine nu era “viitorul”,
ci momentul pe care-l traiai exact atunci.

Cu timpul, vei vedea ca, desi te simti fericit cu cei care-ti sunt imprejur,
iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
si acum s-au dus si nu mai sunt…

Cu timpul, vei invata ca, incercand sa ierti sau sa ceri iertare,
sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie,
sa spui ca vrei sa fii prieten,
dinaintea unui mormant,
nu mai are nici un sens.

Dar din pacate, se invata doar cu timpul…

Jorge Luis Borges

Jos palaria , Australia

Citat:
“IMMIGRANTS, NOT AUSTRALIANS, MUST ADAPT. Take It Or Leave It. I am tired of this nation worrying about whether we are offending some individual or their culture. Since the terrorist attacks on Bali , we have experienced a surge in patriotism by the majority of Australians.
“IMIGRANTII SI NU AUSTRALIENII TREBUIE SA SE ADAPTEZE. Asta e, va convine sau nu. Sunt satul de ingrijorarea acestei natiuni in privinta ofensarii unor indivizi sau a culturii acestora. De la atacul terorist din Bali incoace suntem martorii unui val de patriotism venit din partea majoritatii australienilor.

Aceasta cultura s-a creat in peste doua secole de zbateri, incercari si victorii a milioane de barbati si femei in cautarea libertatii.

Vorbim mai cu seama ENGLEZA, nu spaniola, libaneza, araba, chineza, japoneza, sau orice alta limba. In consecinta, daca doriti sa fiti parte a acestei societati, invatati limba!
Majoritatea australienilor cred in Dumnezeu. Asta nu e vreo aripa crestina de dreapta sau o presiune politica, ci un fapt, intrucat barbati si femei de credinta crestina, pe principii crestine, au fondat aceasta natiune, ceea ce este clar documentat. E cu siguranta adecvat a se afisa asta pe peretii scolilor noastre. Daca Dumnezeu este o ofensa pentru voi, va sugerez sa considerati o alta parte a lumii ca fiind casa voastra, intrucat Dumnezeu este parte a culturii noastre.
Vom accepta credintele voastre fara a va intreba de ce. Tot ce va cerem este sa o acceptati pe a noastra si sa traiti cu noi in armonie si bucurie pasnica.

Aceasta este PATRIA NOASTRA, PAMANTUL NOSTRU si STILUL NOSTRU DE VIATA si va vom permite orice oportunitate pentru a va bucura de toate acestea. Dar imediat ce incetati a va mai plange, vaita si ingrozi de Steagul nostru, de Onoarea noastra, de crezul nostru Crestin, de Stilul nostru de Viata, va recomand cu caldura sa profitati de o alta mare liberatate australiana, LIBERATATEA DE A PLECA.

Daca nu sunteti fericiti aici, atunci PLECATI. Nu v-am obligat noi sa veniti aici. Voi ati solicitat sa fiti aici. Asadar, acceptati tara pe care VOI ati dorit-o.”
Prime Minister Kevin Rudd – Australia

Zmeul, baiatul bun

Vom demonta astăzi un mit, şi anume că Făt-Frumos este personajul pozitiv din basmele româneşti, iar Zmeul un ticălos fără pereche. În fapt, aşa cum vom vedea imediat, lucrurile stau exact pe dos.
Pentru asta, să facem mai întâi un mic profil psihologic al celor mai importante personaje din basmele româneşti.
Împăratul
E un moş senil şi complet incompetent. Singurul merit că a ajuns împărat e că a fost primul născut. Nu e în stare să aibă grijă de fii-sa, prin urmare mă întreb cum mama dracului ar putea avea grijă de ditai împărăţia. Nevastă-sa lipseşte din peisaj, e subînţeles moartă şi l-a lăsat cu trei fete care sigur nu-s ale lui, fiindcă moşul are vreo 70 de ani şi aia mică în jur de şaişpe. Deşi e înconjurat de viziri, dregători, sfătuitori, când e să ia vreo decizie îţi vine să-l iei la palme: primul individ care-i aduce fata înapoi o primeşte de nevastă şi mai ia şi jumătate de împărăţie. Strămoşul său care a întemeiat dinastia se răsuceşte în mormânt.
Fata cea mare şi fata cea mijlocie
Sunt nişte strâmbăciuni nasoale, plate şi complexate, care-şi urăsc sora mai mică pentru că e mignonă, are fund, ţâţe, e în centrul atenţiei şi e aia răpita, ba se mai şi mărită înaintea lor. Sunt atât de jenante că nici un zmeu nu le vrea.
Fata cea mică
E aia răsfăţata, bunăciunea învăţată să i se facă toate poftele. Mai e şi curvă de mică. Nici nu vreau să vorbesc mai mult despre ea, că mă enervez.
Făt-Frumos (Fefe)
De obicei, e unu’ căruia nu i-a plăcut cartea: ori prinţ, ori vreun coate-goale. Frumuşel şi efeminat, metrosexual nativ. Ar fi stat să frece menta în continuare şi să se ia la trântă prin iarbă cu oile, cu fraţii lui sau cu flăcăii satului, da’ vrea să dea lovitura. Şi, când boul de împărat dă sfoară-n ţară cu fiică-sa şi tronul premiu, normal că se prezintă primul. Habar n-are cum arată fata împăratului, dar nici i nu-l interesează prea mult, de fapt vrea împărăţia. Şi oricum ştie de la tovarăşi că de obicei e răpită bucata familiei, nu cârjele ălelante două.
Calul
E singurul personaj pozitiv din toată povestea care merită apreciere. Înainte de episodul cu jăratec zace slab, bubos şi răpciugos în grajd, ceea ce arată încă o dată că împăratul e un idiot – nu aşa te porţi cu o asemenea comoară. Calul e cel care îi face strategia lui Făt-Frumos, în vorbe puţine şi concise. Nu zice prea multe pentru că probabil îi e jenă să intre-n vorbă cu un oportunist analfabet. În sufletul lui, îşi doreşte să fie în echipa Zmeului.
Mama Zmeilor
Este exact opusul împăratului. În primul rând, la ea e sigur că e mama zmeilor. Apoi, a făcut trei băieţi care e fiecare la casa lui, nu două plângăcioase şi-o curvă care stau pe capul lui, ca împăratul. Şi ia hotărâri bune şi de una singură, n-are nevoie de o armată de viziri, dregători, sfătuitori, etc.
Zmeul
E un tip hotărât, energic şi forţos. Probabil are un nas cât toate zilele, umblă neras, e păros şi are palmele tăbăcite. Asta ce ne spune? Că e un om care munceştei A tras din greu ca să ajungă unde e – a ucis, a luptat, a umblat, a jefuit, s-a preocupat de cariera lui. Aşa merg lucrurile pe tărâmul celălalt, acolo nu-ţi dă nimeni un castel că te cheamă împăratul-nu-ştiu-cum. E sigur că Zmeul şi-a clădit palatul cu mâinile lui. Bine, o mai fi avut nişte muncitori pe care i-a mâncat după aia, dar sunt convins că a stat cu ei acolo, pe capul lor, să vadă cum pun ăia marmura în baie, să nu-l tragă-n piept şi să-l fure. Şi mi se pare normal să-i mănânce la sfârşit, ştim cu toţii cum sunt muncitorii.
Mai ştim că are o moşie imensă, populată cu tot felul de jivine ticăloase. Chiar credeţi că e uşor de administrat aşa ceva, să-i ţii în frâu pe toţi ăia? Păi aia nu sunt proşti ca ţăranii împăratului, dacă nu stai cu pleoapa pe ei… Deci, Zmeul e un bun gospodar, un bun cunoscător de oameni, un excelent strateg militar şi un bun trezorerier.
Dar Zmeul e un tip cinstit în sentimente şi cam fără noroc la femei. I-a venit vârsta însurătorii, a stat, a analizat, a cercetat, şi-a căutat nevastă. n-a găsit pe nimeni pe placul lui în propriul tărâm (ce s-alegi din jivinele alea?), deci s-a uitat la vecini. S-a îndrăgostit de fata aia mică a împăratului (ştie ce-i frumos, măcar fizic, şi nici nu încalcă eticheta, ţinteşte la acelaşi rang) şi a procedat în consecinţă, aşa cum cerea tradiţia: a luat-o la el. Aşa a făcut şi tac-su cu mă-sa, şi bunicul lui, şi străbunicul lui, la vremea lor. Aşa e normal: clar, fără ascunzişuri, umblat cu şoalda şi alte prosteli. Pui problema direct: “Fă, te iubesc, te vreau, treci încoace.” Şi prostul chiar o iubeşte: n-o forţează, n-o siluieşte, e romantic, are o grădină cu trandafiri, o-nconjoară de bogăţii, îi face toate poftele. N-am auzit nici o poveste în care Zmeul s-o ţină pe prinţesă legată în beci, goală-puşcă şi să vină s-o violeze când are el chef, după cum ar merita. Peste tot citesc numai de caftane, covoare, tiare, bucate alese, mătăsuri fine, rochii, giuvaere, o ţine-n puf. Omul e familist şi serios, nu-şi uită îndatoririle: se duce-n fiecare zi la muncă şi anunţă civilizat, cu buzduganul, când vine acasă. Şi toate astea pentru ea, ca să n-o sufoce cu atenţie, să-i lase spaţiu, să fie liberă, să aibă matracuca timp să-şi facă unghiile, să nu facă istericale că, vezi doamne, a intrat peste ea în cameră şi-a văzut-o cu masca de castraveţi pe faţă.
Carevasăzică, moldoveanca trăieşte în puf, îi face prostul toate poftele, şi, în semn de mulţumire, ce face? Se amorezează de Făt-Frumos că are părul mai îngrijit şi tenul mai puţin acneic (vezi, n-ai vrut să te culci cu Zmeul) şi se hotărăşte să fugă cu el. Da’ mai întâi încep să se hârjonească în pat, în patul pe care Zmeul cu mâna lui îl cioplise, din nişte buşteni tăiaţi tot de el din pădure, şi-l cărase-n cârcă până la ultimul etaj al castelului, să aibă japiţa peisaj când se trezeşte dimineaţa sub baldachin. Şi proştii ăia doi stau până îi prinde Zmeul, căruia – în sfârşit – i se aprind beculeţele.
Mai departe. Zmeul luptă corect, Făt-Frumos trişează: bea apă vie de la un corb pe care-l mituieşte, dă cu peria, gresia, năframa; în fine, face tot ce poate să lupte cât mai puţin şi să-i bage pe alţii la înaintare.
Din toate astea, eu pricep că morala basmului românesc e următoarea:
- dacă eşti un şmecher metrosexual şi ştii să profiţi de pe urma tonţilor incompetenţi ajunşi în poziţii de conducere, te aranjezi pe viaţă.
- dacă eşti o fiţoasă analfabetă şi de bani-gata, ai toate şansele să umble toţi după fundul tău şi după averea lu’ tac-tu.
- dacă eşti un tip cinstit, muncitor şi care luptă după reguli, pici de papagal.
Dacă basmul românesc ar fi avut măcar o urmă de dreptate, Zmeul i-ar fi rupt gâtul lui Fefe cu douăi degete, ar fi luat-o pe proasta aia, i-ar fi dat o bătaie soră cu moartea şi ar fi trimis-o rachetă înapoi la tac-su acasă. Apoi şi-ar fi strâns armata, ar fi năvălit pe tărâmul împăratului şi i-ar fi făcut prăpăd, ar fi violat, jefuit şi ucis tot ce i-ar fi stat în cale, ar fi unit cele două tărâmuri şi şi-ar fi făcut harem din toate gagicile alea proaste ca noaptea. Pentru că fiecare merită să-şi trăiască propriul basm.

Greierele şi furnica – două versiuni

VERSIUNEA ELVEŢIANĂ
Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig nu are nici hrană nici adăpost şi moare îngheţat
SFÂRŞIT

VERSIUNEA ROMANEASCA
Furnica munceşte din greu toată vara în arşiţă.
Îşi clădeşte casa şi pregăteşte provizii pentru iarnă.
Greierele crede că furnica e proastă, râde, dansează şi se joacă.
Odată iarna venită, furnica stă la căldură şi mănâncă bine.
Greierele tremurând de frig organizează o conferinţă de presă şi întreabă de ce furnica are dreptul să stea la căldură şi să mănânce bine în timp ce alţii, mai puţin norocoşi decât ea, suferă de frig şi foame.
Televiziunea realizează emisiuni în direct care arată greierele tremurând de frig şi difuzează extrase video cu furnica stând frumos la căldură într-o casă confortabilă, cu o masă plină de provizii.
Românii sunt şocaţi de faptul că, într-o ţară atât de bogată, bietul greiere e lăsat să sufere în timp ce alţii trăiesc în huzur.
Ziariştii fac interviuri în care întreabă de ce furnica s-a îmbogăţit pe spinarea greierului şi interpelează guvernul pentru a mări impozitele furnicii, astfel încât aceasta să plătească “cât se cuvine”.
Se organizează manifestaţii în faţa casei furnicii.
Funcţionarii publici decid să facă grevă de solidaritate 59 de minute pe zi pe o perioadă nelimitată.
Un filosof la modă scrie o carte care demonstrează legăturile furnicii cu torţionarii de la Auschwitz.
Ca răspuns la sondaje, guvernul emite o lege privind egalitatea economică şi o lege (aplicată retroactiv asupra perioadei de vară) anti-discriminare.
Impozitele furnicii sunt mărite şi furnica primeşte o amendă pentru că nu l-a angajat pe greiere ca asistent.
Casa furnicii este confiscată de autorităţi pentru că furnica nu are destui bani ca să-şi plătească şi amenda şi impozitele.
Furnica pleacă din România şi se instalează în Elveţia unde contribuie la bogăţia economică.
Televiziunea face un reportaj despre greiere care de acum s-a îngrăşat.
Acesta este pe cale să termine proviziile furnicii, chiar dacă primăvara e încă departe. În casa furnicii se ţin în mod regulat întruniri ale artiştilor şi scriitorilor de stânga.
Cântăreţul Ickxsulescu compune cântecul “Furnică, opreşte-te!”
Fosta casă a furnicii, devenită locuinţă socială pentru greiere, se deteriorează pentru că acesta nu face nimic pentru a o întreţine.
Guvernului îi este reproşată lipsa mijloacelor.
Este înfiinţată o comisie de anchetă ce va costa 50 milioane de euro.
Greierele moare de supradoză cu etnobotanice.
Ziarele şi televiziunile comentează eşecul guvernului de a redresa cum trebuie problema inechităţii sociale.
Casa este invadată de o bandă de gândaci tuciurii, emigranţi.
Gândacii organizează cămatăria, prostitutia, taxele de protectie, traficul de droguri şi terorizează comunitatea.
Guvernul se felicită pentru diversitatea multiculturală a României.

Zoo căsnicia

Într-o viaţă, aproape normală, bărbatul trece – în viziunea femeii printr-o serie de transformări zoologice, unele complet ilogice.
La început e puişor, puiuţ , pui, iepuraş, gândăcel, motănel, mieluşel, cocoşel, ursuleţ, bursuc şi mânz. Apoi devine armăsar, taur, leu, leopard, tigru, iepuroi, dulău, cârlan, cintezoi şi cocoş.
Uşor, uşor, se transformă în popândău, măgăruş, ţap, berbec şi viţel.
Spre final, ajunge guzgan, papagal, sconcs, gorilă, urangutan, dinozur, caşalot, mastodont, măgar, porc şi, inevitabil, boul dracului.

Cu totul altfel se pune problema, când e vorba de femeie…

Porneşte de la privighetoare, mierlă, ciocârlie, vrăbiuţă, gândăcel, şoricel, pisicuţă, broscuţă, furnicuţă, albinuţă, libelulă şi trece spre porumbiţă, maimuţică, fâţă, vulpiţă, pupăză, bufniţă şi buhă, ajungând la viespe, viperă, lipitoare, ciocănitoare, cucuvea, cloşcă, gâscă, hienă, căţea, balenă şi, evident, vaca Domnului.
Viaţa e frumos de simplă şi merită trăită…

Dupa 20 de ani (+/- ceva)…

Revolutia din ’89. Definitie oficiala. Acceptata doar ca definitie si statistic. Cu eroi martiri, cu teroristi, cu FSN. In rest, o mare necunoscuta “netradusa “ nici azi. Evolutia politico-economico-sociala de dupa a starnit initial semne de intrebare in gandul celor neinitiati in tainele ei. Revolutie…. lovitura de stat….victorie comerciala a capitalismului? Rasturnasem un dictator dar numisem alte cateva zeci in loc. Si am cotinuat sa-I numim chiar noi, democratic, prin vot. . Inainte de ’89 oamenii stiau de partid, adica unicul, chiar de era rau. Deci indiferenta fata de politica este veche sub forma ca omul gospodar avea treaba iar care nu, intra in partid. Dupa revolutie omul care brusc a avut revelatii politice s-a dus la partid adica pe atunci FSN. Si FSN a continuat indoctrinarea ce o avea la indemana, spargandu-se, in timp, in mai multe partide. Ce a aparut nou, cu aere occidentale sau istoric, a fost usor de contrat cu “nu ne vindem tara” ,ceea ce strigam noi in strada, FSN-istii bucurandu-se ca pot s-o vanda ei. Concluzia ar fi ca PCR s-a spart in PSD, PDL, PNL, UMR, etc (adica fiecare si-a luat jucariile si a plecat) iar Congresul XV-parca, acum se tine in mai multe locatii si perioade. Ne-am luptat cu teroristi si nu am vazut nici unu. Acum suntem terorizati pe fata, in plina zi dar nu mai putem raspunde. Am schimbat comunismul doar in acte, in fapte dandu-I puteri nebanuite, lasandu-l sa se manifeste sub mai multe denumiri si legalizandu-i faptele. Am rasturnat un dictator dar am lasat la putere pe cei ce–i suflau la ureche. In istorie n-am citit decat cum isi pierdea capul vreun “limbi-n ureche” de pe vremea lui Stefan cel Mare sau Mihai Viteazu. Ca deranja pe marele domnitor, in timp ce acesta avea lucruri marete de facut. Il tinea din timp, il baga in haos, ii barfea vitejii. Poate au fost si domnitori ce au plecat urechea, dar a urmat capul… si istoria Romaniei are pagini albe acolo. Sau nume de domnitori straini…
Totusi, in scurt timp, romanul a inceput sa isi dea seama de ce se intampla. Primele reactii au fost ca o continuare a zilelor din decembrie adica protestele au fost de strada. S-a nascut, a trait si a fost ucisa “Piata Universitatii”. Piata Universitatii a fost reactia de bun simt, caracteristica de baza a romanului simplu impotriva dictaturii pseudo-capitaliste. A fost si prima oara cand o miscare sociala a trebuit reprimata “in mod democratic”, dupa inlaturarea comunismul totalitar si implementarea ideei de libertate. S-a inventat atunci arma numita mineriada.
Au urmat ani de ingropare a tot ce putea fi romanesc : demnitate, istorie, economie, oameni.

Cand s-a anuntat o criza mondiala, m-am temut de reactia celor multi si necajiti. Am avut teama ca rasturnarea celor “intepeniti” in fotolile lor parlamentare se va face prin violenta. Apoi am vazut cu cine ne luptam. Cum acest sistem politic a profitat de indiferenta noastra, timp de 20 ani si s-a instalat temeinic, a acaparat comunicarea, blocand mass-media, in primul rand prin achizitie. Si aceasta mass-media subordonata politic poate desfiinta un om, o idee, de ce nu o tara. Acesti reporteri, oameni ca si noi in modul lor de viata, sunt obligati de interesele boss-ilor sa loveasca ocolind, de cele mai multe ori , adevarul.
Expira comunistii… Dar au scoli unde formeaza viitori sacali. Ei au niscai SA si cateva vile, juniorii cate un SRL si apartamente. A creste in negativism este foarte usor, mai ales daca are la baza materialismul. Au anuntat schimbarea generatiei de acum dar nu prea au avut dispozitia de a se dezlipi de os. Data viitoare ei vor fi marii industriasi si vor da drumul la tanara haita.
S-a aliniat si UDMR-ul…care cade mereu in picioare, dupa fiecare alegeri.
Pe scurt, am sarit din lacul comunist in putul democratiei unde luminita de la capatul tunelului e in sus si tare sus.

Istoria umanitatii

1. Femeia nu mai accepta sa locuiasca in copac. Si plange. Atunci, barbatul incepe sa caute o solutie, si descopera pestera.

2. In pestera e frig. Femeia plange. Barbatul descopera focul.

3. Copii tipa de foame. Femeia plange. Barbatul descopera toporul, arcul si bâta si pleaca la vanatoare.

4. De la atata carne, Copilul se imbolnaveste de scorbut si beri-beri. Femeia plange. Barbatul descopera agricultura.

5. Deoarece mamutul se lasa cu greu ucis, Barbatul lipseste prea mult de acasa. Femeia plange. Barbatul gaseste solutia si incepe sa creasca animale domestice: vaca, oaie, porc, gaina, etc.

6. Femeia s-a saturat de friptura facuta la tepusa cu garnitura de boabe verzi fierte, mancata de pe o frunza. Si plange. Barbatul descopera olaritul.

7. In pestera e curent si umezeala si din cauza asta copii racesc si fac pneumonie. Femeia plange. Barbatul construieste mai intai un bordei, apoi o casa din lemn si piatra.

8. A venit iarna si e frig. Femeia plange. Barbatul descopera ca pielea si blana animalelor moarte se poate prelucra, si confectioneaza haine.

9. Hainele din piele precum si alea din blana put. Femeia plange… Barbatul descopera pe rand hainele din lână (care sunt aspre si zgârie – Femeia plange), hainele din in (care tot aspre sunt – Femeia suspina) si intr-un final hainele de matase (care par a fi multumitoare – Femeia zambeste). Mai tarziu, Barbatul, ca s-o multumeasca si mai mult, rezolva si problema mirosurilor emanate de pieile si blanurile mentionate mai sus.

10. Diverse treburi lipsite de importanta cum ar fi protectia turmelor de animale si stârpirea potentialilor pradatori tin Barbatul departe de casa. Femeia plange. Barbatul domesticeste cainele si pisica, ca sa-i tina de urât femeii.

11. Femeia observa ca seamana prea mult cu semenele ei. Si incepe sa planga. Barbatul inventeaza fardurile si bijuteriile.

12. Femeia se plictiseste de atata stat in casa si vrea sa-si largeasca orizontul. Normal, incepe sa planga. Barbatul inventeaza roata, domesticeste calul si descopera barca, doar-doar sa n-o mai auda iar plangand…

Peste ani…

Femeia se plictiseste, simte nevoia de a “evada” din cotidian. Nu are timp, bani sau dispozitia pentru excursii in strainatate, cu prietenele s-ar plictisi, la TV nu e nimic de vazut, afara e vreme urata.
Si in plus, ca de obicei, Barbatul nu e acasa si oricum, el tot n-ar intelege mai nimic.

Femeia ar avea asaaaaa … , un fel de chef de a scrie ceva care sa-i aduca complimentele unor necunoscuti si sa fie o chestie care sa pastreze anonimatul si absolut totul trebuie sa fie sub control si…

Pentru a nu stiu cata oara in istorie, Femeia incepe sa planga. Barbatul inventeaza blog-ul.

Morala 1: Cand femeile plang, omenirea evolueaza.

Morala 2: Fara femei am fi trait si acum in copac.